INVENTARUL
național al elementelor vii de patrimoniu cultural imaterial

Cămașa cu altiță

Un grup de cercetători de la prestigioase instituții de profil din România (printre care Universitatea din București, Institutul de Etnografie și Folclor „Constantin Brăiloiu”, Academia Română, Complexul Muzeal ASTRA, Muzeul Olteniei, Muzeul Național al Țăranului Român, Muzeul Național al Satului „Dimitrie Gusti”, etc.), au publicat recent un raport privind inventarul unui important element de patrimoniu cultural imaterial, și anume:
Arta cămășii cu altiță - element de identitate culturală în România

Răspândită cu deosebire de-o parte și de alta a Carpaților, în Moldova, Bucovina, Muntenia, Oltenia și sudul Transilvaniei, cămașa femeiască cu altiță reprezintă și astăzi în majoritatea zonelor etnografice ale României, un important mijloc de afirmare a individului în comunitate și de exprimare a identității sale culturale.
În ce privește aria de răspândire din județul Bacău, în secolele XIX și XX, cercetătorii scot în evidență următoarele comune: Pustiana, Galbeni, Somușca, Faraoani, Gioseni, Ghimeș-Făget, Livezi, Mânăstirea Cașin, Sascut, Târgu Trotuș, Coțofenești.
Desigur, asta nu înseamnă că în celelalte comune nu se purtau sau nu se lucrau cămăși cu altiță, ci doar că în aceste comune existau niște centre, ateliere, care au permis răspândirea acesteia și în alte comune și menținerea vie a meșteșugului.
În secolul al XXI-lea, în județul Bacău, se cos și se mai poartă cămăși cu altiță în localitățile: Bacău, Faraoani, Valea Seacă, Valea Mare, Nicolae Bălcescu, Berzunți, Pustiana, Poiana Negri, Prăjești, Bijghir, Văleni, Galbeni, Luizi-Călugăra, Gioseni, Mărgineni, Cleja, Asău.

Etimologia cuvântului „altiță”

Conform dicționarelor explicative, altița este „partea mânecii de pe umerii cămășilor femeiești (...), când e brodată cu cusături” (Dicționarul Academiei, 1907) sau „broderie lată, făcută cu arnici sau cu mătase pe umerii iilor” (Dicționarul explicativ al limbii române, Editura Academiei RPR, 1958). În Dicționarul etimologic al limbii române (Editura Academiei Române, 2001, autor Alexandru Ciorănescu), altița desemnează „poziția superioară a mânecii, când este brodată”, iar etimonul propus de autor este latinescul altitia. Forma altitia are la bază latinescul altus-a-um, adj. = „înalt”, cu forma la superlativ din latina clasică altissima, în românește având sensul de „cel mai înalt”. Originea latină a denumirilor cămășilor purtate în arealul românesc este confirmată de cercetătorii lingviști, care sunt de acord cu originea cuvântului cămașă din latinescul camisia și al iei din latinescul linea (Zamfira Mihail, Terminologia portului popular românesc în perspectivă etnolingvistică comparată sud-est europeană, Editura Academiei R.S.R., București, 1978). De asemenea, forma păstrată în dialectul aromân: analt = „înalt” (lat. in-altus) confirmă existența etimonului în ambele dialecte străromâne (Tache Papahagi, Dicționarul Dialectului Aromân, Editura Academiei Române, București, 2013). În contextul ruralității tradiționale românești, cămașa cu altiță era percepută ca o cămașă bogat decorată, mai ales la umăr, fiind purtată, de tinerele fete de măritat, de mirese și de femeile căsătorite, în primii ani după nuntă, pentru a fi cât mai frumoase, adică mândre, apelativ des întâlnit în mediile folclorice din spațiul românesc.
În conștiința românilor cele două nume fac trimitere la realitățile istorice ale secolului al XIX-lea din Transilvania și România (Regat).
Costumul purtat de țărănimea de pe tot cuprinsul teritoriilor locuite de români a fost reprezentat din totdeauna costumul popular, adică al poporului care l-a creat și îl poartă. În acest sens vestimentația/costumul era și este marca distinctivă a purtătorilor prin care se identifică, nu numai ca indivizi, ci și ca neam, etnie și zonă. În acest sens, Dimitrie Cantemir, în Descrierea Moldovei, precizează că cine nu își vorbește vorba și nu își poartă portul, legea pământului, dreptul cutumiar, îl poate sancționa. Respectul pentru costumul din fiecare zonă a fost și este încă un sentiment viu în conștiința românilor, de ieri și de azi, ceea ce explică viabilitatea acestui tip de vestimentație, din cele mai vechi timpuri, conform atestărilor istorice și iconografice; putem spune că astăzi asistăm la o revigorare a sentimentului de respect pentru costumul popular și de asumare a valorii sale identitar-culturale.

Costumul național este răspunsul intelectualității române de la mijlocul secolului al XIX-lea, față de anumiți factori istorici.
În Transilvania, inclusă în Imperiul Habsburgic și apoi aflată sub administrația Ungariei, după înfăptuirea Dualismului Austro-Ungar (1867), elitele române se reunesc în diverse societăți și asociații culturale (Doamnele Române, ASTRA) militând pentru promovarea valorilor culturii populare românești și implicit a conștiinței naționale. Un rol important în acest demers l-a jucat costumul popular femeiesc, purtat de țărănimea din sudul Transilvaniei, în mod deosebit de cel din Mărginimea Sibiului, un costum sobru, elegant și rafinat. Acest costum a fost promovat ca vestimentație specific românească, fiind purtat la majoritatea evenimentelor culturale pe care le organizau. Soțiile reprezentanților locali ai comunităților sătești, invitați la sărbătorile asociațiilor (primărițe, învățătoare, notărițe, preotese) îmbrăcau costumul din Mărginimea Sibiului, ca emblemă națională. Treptat, acest costum este preluat și de ceilalți săteni, dar este purtat doar la sărbătorile publice ale comunităților, în rest țărănimea își îmbrăca costumul specific zonei. Și în orașe, la diverse evenimente culturale, intelectualitatea română purta costumul din Mărginimea Sibiului pentru a-și exprima identitatea națională.
În România, costumul național (cel femeiesc) s-a impus datorită Casei Regale a României. Dorind să se integreze neamului pe care îl conducea și să-i promoveze valorile specifice, încă din anul 1885, Regina Elisabeta a îmbrăcat costumul popular, cu precădere cel din Argeș și Muscel, la diverse evenimente, apreciindu-i bogăția și rafinamentul broderiilor, eleganța și prețiozitatea materialelor. Ulterior, Regina Maria a adoptat costumul tradițional ca ținută oficială la sărbătorile națiunii și, astfel, sub patronajul Casei Regale, se lansează o adevărată modă a costumului popular printre doamnele române, fiind adoptat ca emblemă identitară la diverse recepții și evenimente naționale. Înființarea Atelierelor regale pentru realizarea de costume și covoare populare, având ca mână de lucru femeile din respectivele zone, a contribuit la satisfacerea solicitărilor, tot mai numeroase, ale boierimii, burgheziei și intelectualității. Sub prestigiul Casei Regale costumele de Muscel și Argeș devin adevărate embleme ale românilor, fiind asumate și de notabilitățile rurale. Procurarea acestor costume era facilă întrucât existau comercianți care le vindeau prin târgurile frecventate de țărani. Astăzi costumul femeiesc din Muscel continuă să fie numit costum național, perpetuând simultan în conștiința românilor, prestigiul Casei Regale și al culturii populare.

MOLDOVA și BUCOVINA

Materii prime
Pentru zonele din Moldova unde s-au cusut cămăși cu altiță, în secolul al XIX-lea și în primele decenii ale secolului al XX-lea, pânza folosită preponderent era cea țesută în două ițe, fie in în in fie in în bumbac. Astfel urzeala era fie de in fie de bumbac iar băteala din in, cu o lățime care varia de la 40-45 cm în zona estică și de sud a Moldovei, fie mai lată, și anume de 50-60 cm, în Bucovina și zona de munte a județului Neamț, Bacău. Excepție face zona de munte a Bucovinei, unde pânza ajungea în unele situații la 80 cm. Pânza de casă era țesută în război orizontal, cu două ițe și spată, în funcție de lățimea pânzei, a grosimii firului de urzeală și a desimii produsului finit, această urzeală putea varia de la 12 la 26 de jirebi, jirebia fiind unitatea de măsură la urzit care desemna grupajul a 30 de fire consecutive la urzit.
În perioada interbelică, în câteva zone se renunță la pânza de casă în favoarea pânzei crețe – Neamț, Vaslui, Vrancea; și a marchizetului – Bucovina de munte (Dorna, Câmpulung Moldovenesc, Humor).
Pentru zona Bucovinei, la șes se păstrează moda pânzei de casă până astăzi, fie ea combinație in în bumbac, fie, în perioada comunistă, bumbac în bumbac.
Zona de munte a Bucovinei revine la pânza de casă pentru cămășile cu altiță în anii 80 ai secolului trecut, țesută bumbac în bumbac.
Marea majoritate a femeilor care cos în satele Bucovinei cămăși cu altiță folosesc pânză de casă, țesută de femei specializate în același război orizontal denumit în zonă stative. Bumbacul folosit pentru urzeală și băteală este denumit în zonă Sibiu, fiind un bumbac produs la Tălmaciu și cumpărat din comerț. Doar câteva femei din zona de șes cos cămășile bătute cu mărgele pe matador, o pânză industrială de bumbac rară, care permite coaserea mai ușor a modelelor, decorul fiind compact, nu lasă la vedere ochiurile pânzei.
Pentru perioada secolului XIX și începutul secolului XX, în toată Moldova și Bucovina s-au folosit pentru realizarea broderiilor de pe cămășile cu altiță bumbacul, lâniță, mătasea de vierme, cumpărate de la dugheană – prăvăliile sătești fiind nemțești sau evreiești. În funcție de zonă s-au folosit și alte materii prime pentru broderie: Vrancea – fir metalic, tel/beteală, paiete; Bacău, Neamț – fir metalic, mărgele; Bucovina – fir metalic, paiete, mărgele aduse din Viena; aceste materiale erau cumpărate din magazine. Arareori în această perioadă femeile coseau cu fire prelucrate în casă – tort (fuior de cânepă tors subțire) fiert în lapte în zona Bucovinei pentru realizarea încrețului, lână toarsă în casă și vopsită chimic în Bucovina, Neamț, Bacău, Vrancea.
Perioada interbelică aduce noi materiale, lânița și mătasea naturală sunt înlocuite de strămături – bumbacuri mercerizate și vâscoză, mătasea vegetală, acestea fiind mult mai ieftine și mai ușor de procurat.
În perioada comunistă, firul metalic și paietele metalice sunt înlocuite de firul lamé și paietele din plastic sau gelatină. Mărgelele sunt din ce în ce mai folosite în broderie, fiind aduse din Cehia – mărgele cehești.

Astăzi majoritatea zonelor folosesc pentru realizarea motivelor mătase vegetală de Bicaz, mărgele importate și cumpărate din magazinele de hobby, bumbacul de Tălmaciu și firul lamé.

Zona Moldovei de munte a avut o veche tradiție în ceea ce privește purtarea în zilele de sărbătoare a cămășilor cu altiță dar și în realizarea acestor piese.
Astăzi zona în care încă se mai realizează cămăși cu altiță este mult mai restrânsă decât la începutul secolului trecut. Bucovina se remarcă prin continuitate în ceea ce privește meșteșugul realizării acestor piese, exista aproape în fiecare comunitate femei care cos pentru nevoile familiei aceste cămăși de sărbătoare, dar și care cos pe comandă mai ales pentru mirese și pentru soacre. Astăzi la mare parte din nunți, mireasa, mirele, nașii, socrii, domnișoarele de onoare la cununie poartă costumul tradițional, ca marca a statutului social.
Majoritatea pieselor sunt cusute pe pânză de bumbac țesută în casă, pentru zona de munte broderia este realizată cu bumbac sau mătase vegetală, preferate fiind culorile închise și motivele geometrice; iar la șes se folosesc mărgele multicolore de sticlă îndrăgite fiind stilizările vegetale.

„Șezătoarea de Piatra” (în colaborare cu Florentina Buzenschi, la Piatra- Neamț), și „Șezătoarea Bacău” promovează fenomenul viu al transmiterii cămășii cu altiță din Moldova, aspirând să fie un punct de reper important în vestimentația femeii moderne. Membrele acestor două grupuri au relevat diversitatea și originalitatea broderiilor artistice de pe cămășile femeiești din zona Neamțului, zona Bacăului și Valea Siretului, încercând să reia procedeele vechi de a coase altițe așa cum obișnuiau bătrânele de la țară.